368. Eroilor.
O fetiță la vreo 5 anișori, într-o rochiță albă și cu pălărioară albă. Ține strâns în mână ceva, în timp ce se plânge de căldură.
Mama ei îi spune să-și facă vânt cu pălăria. I-o ia de pe cap și îi arată cum. (De sub pălărie se ivește o față poznașă și curioasă, cu o zgârietură cu coajă deasupra sprâncenei drepte.) Încearcă și cea mică să o imite, iar gesturile, deși stângace, au o fragilitate și o grație inocentă în ele pe care numai la copii le vezi.
Dar se plictisește repede și îi pune mamei pălăria în brațe.
Își desface pumnul, dând la iveală un trandafir alb, cu marginile rozalii. Ca vai de el, jumulit, dar cumva totuși proaspat și neofilit.
Culege din el petalele din mijloc, până îl face să pară deschis de tot. Mai adună și cele câteva petale mai șifonate, până arată perfect. Aruncă în pălărie tot ce a cules, apoi își întoarce privirea fascinată către floare.
O mângâie cu gingășie. O strânge ușor în palmă, transformand-o înapoi în boboc, desfăcând apoi mâna spre a o lăsa să înflorească iar și iar sub ochii ei.
Trecătorii 