Violet

368.

M-am dus la uşa din spate, pregătită să cobor la staţia Orizont. Îmi ţineam mâna dreaptă pe bara orizontală din faţa ultimelor trei locuri ale maşinii.

La un moment dat simt o atingere pe mână. Mă gândesc că din greşeală, aşa că îmi mişc palma mai încolo. Din nou. Mă mai retrag un pic. Şi încă o dată.

În sfârşit, întorc capul, iar privirea îmi cade pe un băieţel la vreo cinci anişori. Stătea între mama şi bunica lui, cu ochişorii foarte aproape de mâna mea şi din cand în când se apropia cu câte un degeţel să îmi atingă unghiile.

— Îi place violetul, mă informează mama lui. E culoarea lui preferată. Orice este, daca e violet, lui îi place!

Îi zâmbesc, urmarindu-l în continuare pe copil.

Bunica se apleacă înspre puşti şi îl întreabă dacă nu vrea să îşi facă şi mama lui unghiile aşa. El scutură zdravăn din cap că nu.

— Nu, nu, doar ea!